Despre dragoste si pasiune

Pe care eu nu le cred posibile in acelasi timp, cu aceeasi persoana. Intradevar exista in permanenta un amestec din amandoua in orice relatie pe care o avem, dar cred oricare din ele, atunci cand este ridicat la potenta lui extrema, il exclude pe celalalt. De ce? Un motiv ar fi ca pentru a fi completa, pasiunea trebuie sa fie atat de intensa incat sa doara.  E nevoie ca ambii sa fie mereu surprinzatori, sa se reinventeze la fiecare pas. Nu te vei bucura in acelasi mod de vederea celuilalt atunci cand vei sti ca iti va raspunde mereu la telefon si vei sti in fiecare secunda unde e. Atunci cand iubesti cu adevarat ii vei fi celuilalt inainte de toate prieten si de abia dupa aceea iubit. Si fiecare durere de cap, si fiecare indispozitie vor conta. Si nu vei avea acceasi putere de a spune din cand in cand acea replica dureroasa “eu plec” sau pur si simplu “pa”. Si nu vei aceeasi putere de a face orice iti trece prin cap atunci cand parerea celuilalt conteaza atat de mult. Pasiunea se traieste fara planuri, fara reguli, fara telefoane de control, fara “ia si tu te rog o paine in drum spre casa”, fara “aoleo, vara asta tre sa mergem la nunta lui Gicuta”. Citisem mai demult un articol in Dilema Veche despre obligatiile sociale care de fapt sunt cele care transforma o relatie intr-un cuplu.  Pasiunea e un joc continuu care-pe-care. Si reversul medaliei e cat se poate de adevarat, niciodata intr-o relatie pasionala nu te vei bucura de acel abandon total al sufletului, de acel zambet al ochilor care vine din strafundul inimii, de acea siguranta ca cel de langa tine va fi acolo oricand si tu vei fi la fel pentru el. De acel lucru/om care daca exista in viata ta, te poate face sa muti muntii sau sa traiesti in decorurile unui film .  Si tot din categoria articole care mi-au ramas in minte, o batrana doamna de 80 ani si-a rezumat viata la urmatoarea fraza:”am iubit si am fost iubita, restul e muzica de fond”.